Îi doare în cot, pe românește spus.

Se trezesc în fiecare dimineață,  își iau foile tipărite și le citesc în fața noastră de parcă noi am fi niște retarzi care nu știu să citească. În fiecare zi eu stau câte 120 de minute la o lecție că să  aud cât de frumos citește  unul cu pretenții de profesor universitar. Precizez că de la început  mi se spune să nu pun întrebări , nu este timp, sunt foarte multe de predat  citit. De ce să plătești 320.000rub/an (aprox 32 000lei) ca să îi asculți cum citesc ? Ai și tu cărți acasă, iar de citit te-ai apucat pe la 6-7 ani.

Se trezesc în fiecare dimineată, își iau foile tipărite și le citesc în fața noastră pentru că așa scrie în fișa postului,  pentru că la sfârșit de lună urmează să primească  bani de pâine și de ceasuri elvețiene. Prea puțin au intenția să mă învețe ceva ce carțile nu pot, prea puțin înțeleg cât de mult contează meseria lor, prea puțin înțeleg că ignoranța lor naște ignoranța noastră care distruge încet dar sigur viitorul tuturor.

Doamna Y. se trezește în fiecare dimineață, își ia foile și le citește în fața noastră. Știe ea ce știe, vorbește repede încât să te facă să te simți prost pentru că nu poți să ții pasul ;  are o față lipsită de expresie( în evul mediu s-ar fi ocupat de tortură).  Domana Y. predă drept, în rusă, ceea ce pentru mine a însemnat câteva nopți nedormite înainte de parțial. Nu e bai, sunt obișnuită. În dimineața examenului  mă trezesc, îmi las foile tipărite acasă și mă duc să  scriu tot ce am reușit să înțeleg din cursul ei.  Atitudinea mea au avut-o cam 20% din cei prezenți, restul au copiat (mai întâi timid, apoi fără nicio jenă) frumușel de pe foi, telefoane și încheietura mâinii tot ce s-a putut. Doamna Y a stat la catedră cu ochii în ipad în timp ce fiecare și-a scris lucrarea cum a știut el mai bine.  Poate doamna Y și restul colegilor ei nu își dau seama că  cei  care azi (sub ochii lor) învață să fure definiții, în 10 ani  vor fura banii de pensii, drumuri și sănătate. (vezi V. Ponta)

Domnilor care ne citiți lecțiile de pe foi, nu vă rămâne mâncarea în gât în fiecare seară când stiți că nu ne-ați învățat  nimic ?  Nu ? Ei bine, ar trebui.tumblr_nak2zup1BD1r39j7mo1_1280

Despre cei mai frumoși. Părinților mei

Cum să iubesc, cum să merg, cum să cânt, cum să râd, cum să spun “îmi pare rău” și “mulțumesc”, cum să simt apa sărată de mare, cum să strig, cum să vreu, cum să  îmbrațișez, cum să  îmi fie dor, cum să visez, cum să găsesc  pe cer carul mare și ursa mică, cum să tai morcovi, cum să fac un om de zăpadă, cum să învăț, cum să îmi șterg  lacrimile, cum să împart ceea ce am,  cum să iubesc.  Ei m-au învățat cum să fac toate astea și încă o mie, pe rând, cu toată dragostea,  ei m-au învățat cum să cresc. !Mulțumesc

Mă  înfioară gândul că eu aș fi putut să nu exist dacă ei nu s-ar fi cunoscut, dacă el nu ar fi văzut cât este ea de frumoasă, dacă ea nu ar fi auzit tot ce avea el să îi spună, dacă ei nu ar fi început încet, dar sigur, să se iubească. ! Mulțumesc

DSC00776

La mulți ani de iubire !

!iubesc.

eu

 

Ps. https://www.youtube.com/watch?v=ai0QL74b0P8&list=LLS1eX17a8UMmTkc_6_c1a8Q&index=3

Te-a făcut maică-ta frumoasă !

tumblr_n957xdkDGz1r0r18eo1_1280« Te-a făcut maică-ta frumoasă ! » Așa mi s-a spus.  Nu a spus-o numai bunica ( care e rudă cu mama, iar afirmația ei ar putea fi acuzată de subiectivism, deci de lipsă de obiectivitate) ci și niște conițe care mă invitau la un fel de agenție de modeling. Ca orcărui copil de 15 – 16 ani care citea reviste (împrumutate de la alții) despre cum să fii « cool » idea de a poza în haine fashion mi-a surâs , însă visele mele erau pe cât de strălucitoare pe atât de irealizabile, întrucât am avut norocul (fără ironie) să mă nasc nu numai frumoasă ci și fata lui tata. (cred că ai impreasia că sunt cea mai narcisistă, cand mie de fapat doar îmi place să  râd).  Așadar, tata mi-a spus că el nu m-a făcut ca să fiu un umeraș , mi-a dictat mut că eu pot mai mult de atât. Și așa tata a luat foarfecele lui imaginar și mi-a tăiat ori ce legătură cu lumea aceia glossy și goală.  În consecință acum târăsc  vagoane de cărți prin biblioteci, în cancerul ăsta de Rusie, în loc să mă pozez în bikini pe plaje  virgine așa cum face Sonya Esman (fată fără școală , dar fericită, că vorba aia, cu cât știi mai mult cu atât te întristezi mai tare.)

Cu toate că am citit suficient cât să înțeleg că am moștenit o civilizație de rahat și că va fi de datoria generației mele să rânească leșurile războielor trecute,  încă mai am momente în care mă gândesc cum ar fi fost dacă aș fi devenit un manechin ambulant, hrănit cu produse diet, fericită în inutilitatea mea.  Probabil aș fi avut un blog pe undeva unde m-aș   fi lăudat cu ultimele chestii cumpărate  și aș fi predat cum se folosește tușul de ochi. Probabil m-ar fi urmărit niște copile care nu au avut norocul să aibă părinți ca ai mei.  Precum îmi place să cred că totul se întâmplă sau nu se întâmplă cu un scop, trăiesc o viață  fără huzur  care îmi dă speranța că într-o zi voi face existența  semenilor mei mai puțin mizerabilă.

E plină facultatea mea de fotomodele cu aripile tăiate, ceea ce e mai bine decât să fie podiumurile pline de chimiste/doctori/s.a.m.d.  care s-au rătăcit în drumul lor spre revoluție.  Eu nu judec pe nimeni, la urma urmei cineva trebuie să facă munca grea, iar cineva pe cea ușoară.  Fără prostie nu e veselie.  Nu mă plâng, zic așa ca fapt de vers, că am și eu o viață pe care nu o trăiesc, cred că toți avem, nu una ci mai multe și din când în când ne gândim la ele și poate uneori chiar tânjim după o altă realitate.

Dacă fericirea nu e aici, noi de ce mai suntem ?

Foc automat. despre filosofie

M-am blocat în aglomerația asta de cursuri și lecții pline de cuvinte pe care nu le înțeleg. M-am blocat în propriile mele idei. M-am blocat în încercarea mea de a scrie ceva bun și de folos  în condițiile în care e clar că lumea se dă în vânt după  nimicuri.

Fuck it!

Cred că trebuie să mă apuc de yoga sau de altceva care ar putea să mă separe pe mine de restul meu. Mă aflu uneori într-o stare de anxietate, iar cititndu-l pe Sartre* ea  s-a amplificat de  10 ori. Poți să fii cine vrei tu să fii, tu ești alegerile tale, așa spune nenea ăsta, francez de nație. Cât optimism și cât pesimism în aceiași frază.

În momentul în care conștientizezi că ai posibilitatea să fii oricine vrei tu să fii și totuși tu ești ceea ce ești, o explozie se produce și rămâi perplex.  asta doar în cazul în care rumegi bine informația pe care am scris-o mai sus, în caz contrar o citești și treci mai departe, bucuros în mediocritate. Revenind la momentul în care rămâi perplex. Te aflii atunci în punctul 0, acolo de unde  pesimismul și otimismul pleacă în direcții opuse.  Stai și te gândești  cât e de « mișto » că ai cum să fii orice. mă înțelegi ? Orice ! Nu există  limită în ceea ce poți fi. Doar tu, prin alegerile tale ai putea să te limitezi. Parcă îți cresc aripi când te gândești, nu ? și totuși tu continui să fii acest tu, fară prea mult avânt ori curiozitate, iar asta te întristează (pe mine una mă enervează de-a dreptul).  Te regăsești  neputincios pe punctul ăsta micuț, căutând parcă un buton pe care să apeși că să te poți propulsa înainte astfel în cât vei deveni  tu acela din visele (cu ochii deschisi) tale. Eu cred că butonul este decizia ta, ea te va duce într-o direcție sau în alta. Tu decizi, deci, decide !

Mi s-a spus că ar trebui să scriu. Asta a pus o mare presiune asupra mea, pentru că de fiecare dată când începeam să scriu un articol eram convinsă că nu e suficient de bun ; îl stergeam; o luam de la capăt; abandonam și reveneam în cîteva zile, trecând din nou prin același proces.  Mi-am băgat picioarele și mi-am zis,  dacă nu public nimic nu am să mă mișc în nici o direcție, așa că am decis.

Scris la foc automat, prima încercare de articol din toamna asta.

Ps. „Nu eşti un om atâta vreme cât n-ai găsit ceva pentru care ai accepta să mori.”  (Jean-Paul Sartre) 


Notă

*Despre Jean-Paul Sartre găsiți aici  http://hyperliteratura.ro/jean-paul-sartre-simone-de-beauvoir/ și aici http://www.ipedia.ro/jean-paul-sartre-577/

a fost odată ca niciodată. România

A fost odatム1 decembrie 2013 și s-a întâmplat pe facebook.

Povestea e tristムși asta nu pentru cムprințul nu a reușit sムo salveze pe prințesă,  ci pentru cムbinele uitムsムlupte cu răul, ambii adâncindu-se într-o încăierare mocirloasムla periferiile online-lui. Am sムvムscutesc de metafore stângace și am să vă zic clar despre ce e vorba.

Ne plângem frecvent cムtrăim într-o tarムde c***t , și cam la asta se rezumă simțul nostru civic, la a ne plânge consecvent.  O dată  pe an se întâmplムziua naționalムa României și atunci norodul se împarte în 3, primii sunt patrioții de ocazie, cei de la mijloc sunt hater-ii iar la urmă îi avem pe cei care do not give a fuck în general.  Lupta se dム între primii. La scurt timp după ce PDO au postat pe wall  steaguri și stegulețe tricolore, urări de bine și de bani, „La mulți ani” plini de vervムs.a.m.d. , apar hater-ii cu manifestări, din cele mai  vulgare,  despre cum îi lasムpe ei rece patriotismul de 1 decembrie, și cum sunt toți niște ipocriți și niște indolenți care oricum nu fac nimic pentru tărișoara noastră în afară de a se afișa ostentativ de ziua națională.  Ce e drept e că nici unii, nici alții nu fac nimic concret pentru a mișca ceva, orice, măcar un gunoi de pe jos spre tomberon, pentru a îmbunătăți condiția patriei. Lupta asta de orgolii se dă pe tot parcursul zilei, iar în zorii zile de 2 piere lăsând loc altor lupte de orgolii pe alte teme, cum ar fi moartea unui actor prea puțin cunoscut și pe mult plâns. Dragii mei, oare să facem și noi ceva productiv?

Cu tristețe spun,  societatea românească e un copil răzgâiat cu gura mare, care vrea tot și face nimic. Cei mai habotnici dintre noi, se înhamă toți la o bucată de pământ și se apucă de tras în direcții opuse, până când bucata se fisurează, și inevitabile se destramă.

Mă zgârie pe creier orice propoziție care începe cu „România este…”,  dragii mei, România nu este, oamenii sunt; sunt prea comozi pentru a scăpa de sărăcie, prea needucați ca să mai fie capabili să facă ori să aprecieze arta, prea dezinteresați să mai alerge, să înoate, să patineze, prea avari că să facă investiții viabile.  În România hoția e un sport național, iar antrenamentele încep temeinic din școală, când se copie la greu și la vedere.  Ne batem joc de tot ce înseamnă performanță. Cu toate că e rară, munca campionilor de orice fel e prea puțin, spre  mai deloc promovată, ce e drept la Tv nu mai are loc nimeni din cauza vedetelor PROtv,  ori a clarvăzătorilor de pe Realitatea.  Să ne facem o cruce, sau mai bine să ne facem oameni.

ece9a8275ac7a375d8206f99193f2284

Pe lângă toate aceste rateuri sociale, care probabil nu citesc ce scriu eu aici, există și o minoritate care singură s-a salvat de ignoranță. Aceștia sunt cei care au văzut că în alte părți se poate și au hotărât că dacă acolo da, atunci și aici da. Sunt oamenii care au pus întâi mâna pe o carte apoi pe un smart phone, sunt oamenii care au găsit în ei pasiune, și au dus pasiunea la rang de performanță, sunt oamenii care au înțeles că antonimul distracției este atracția, sunt oamenii care muncesc în fiecare zi pentru că le place, fiind conștienți  că banii sunt o unealtă și nu un scop.  Și toți au început prin a-și închide televizoarele.

Vă  reamintesc că, dacă generația noastră o va da în bară, nu va fi vina noastră, ci a părinților noștri, pentru că suntem, în mare parte,  produsul educației lor. Dacă copiii noștrii o vor da în bară, atunci abia vom fi de condamnat.  Dar nu se va întâmpla așa, pentru că dacă nu noi, atunci cine?

To all the „fucked up” people

Suntem cu toții niște actori ieftini, care caută melodrame în toate marunțișurile vieții noastre obscure. Avem o adâncă sete de a fi triști, neînțelși, adică speciali în banalitatea noastră. Trăim cu iluzia că suferințele ne înobilează, neștiind că ele defapt doar ne îmbătrânesc . Da, există artiștii care își transformă chinurile interioare în artă și minuni, dar nu e și cazul nostru, noi sunte doar niște jongleori neîndemănateci la curtea unui rege orb.

Am fost la un film prost azi-noapte și m-am îndrăgostit. De o melodie. O ascult non-stop de când m-am trezit, adică de fix 2 ore, melodia are 4 minute și 24 de secunde, ceea ce însmenă  că am asculat-o de aproximativ, stai să calculez, de aproximativ 28,30 ori. E o melodie despre o libelulă, e coloana sonoră a unui film care îmi place mult, un film care nu a apărut încă, i-au arătat trailerul înainte să înceapă filmul prost de azi-noapte. Ce vorbesc eu aici pare irelevant, dar nu este, e cât se poate de grăitor.

Fiecare gest al nostru, spune ceva despre cine suntem.  Fiecare gând , fiecare carte citită, fiecare pereche de șosete pe care o cumpărăm spune ceva despre cine suntem.  Cu toate astea nu vom fi niciodată capabili sa enunțăm  definiția propriului eu, vom bâlbâi în schimb niște caracteristici evazive și prea puțin elcovente.

Nu, nu trebuie să te gândești la cine ești, trebuie doar să fii, dacă ai ști cine ești, nu ar mai exista mistere, nici povești nefiresc de tulburătoare, nu ar mai exista nimic din ceea ce merită să fie, ar rămâne doar un deșert de formule chimice și legi ale fizicii, de mult cunoscute și general acceptate.

tumblr_lwmsgea45l1qdzcl0o1_500

Revenind la partea cu tristețea, suntem triști pentru că vrem ce nu avem. Pentru că vrem soare când ploua, și ploaie când e soare. Dacă ne-am autoeduca să dorim în proporție e 89% doar ceea ce deja ne aparține am fi tineri mult mai mult timp. (11% la sută rămâne pentru visele mărețe de a schimba lumea, de a călători, sau de rămâne în istorie).  De exemplu, vrem perchea neagră de pantofi de la designerul „X”, și ne-o dorim cu toată ființa noastră, și ne imaginăm cum se va schimba viața noastră când vom deține acea pereche de pantofi, și doar gândul ăsta ne face să tresărim de fericire. Într-un final cumpărăm pantofii și pe față ne apare un rânjet de sadisfacție, iar în coșul pieptului simțim căldură. Totul durează până când în vitrina unui alt magazin vedem un smartphone cu cameră de 14, și alte caracteristici incitante. Așa o luăm de la capăt, pantofii își pierd din însemnăte, devenind treptat un soi de drept natural. Din nou suntem melancolici, visând la cum viața noastră va fi mai bună când vom avea telefonul cu camera de 14, apoi cand vom cumpăra mașina verde, apoi când ne vom muta la Londra, apoi când el/ea ne va iubi, încetând să ne mai ignore.

Suntem triști pentru că ne dorim să avem mai mult, în loc să ne dorim să fim mai mult. Suntem triști pentru că ne lipsește egoismul și iubirea de sine, ne pasă mai mult de cum ne văd alții, decât de cum ne simțim noi.

Și atunci ce ne mai rămâne de făcut?

Atunci ne mai rămâne de iubit. Sincer.

Negruzzi aka Muntele Olimp

1

Oricâte s-ar fi spus și oricâte s-ar fi schimbat din 1895 până astăzi, Negruzzi e Negruzzi, iar negruzziștii  vor fi  întotdeuna negruzziști.

Acum, la sfârșit de început, îmi reprim tristețea inevitabilă și privesc cu gratitudine spre școala care, timp de 8 ani de zile m-a învățat sa fiu eu.

Mulțumesc pentru zâmbete, pentru lacrimi, pentru nopțile nedormite înainte de teza lui Nedea, pentru bucuria unui 10 la mate, pentru nefastul  4 la sport, pentru chiulul în masă de la istorie, pentru iubirile neîmpărtășite, pentru prietenii mei, pentru revelațiile adolescenței, pentru mirosul de tei, pentru libertate, pentru mândria de a absolvi același liceu ca Lovinescu si Beligan.

Îmi  este foarte greu să scriu despre asta pentru că în minte mi se amestecă sute de cuvinte, sentimente și imagini memorabile. Am să scriu la întâmplare ce îmi vine în cap, în principal lucrurile esențiale. pam pam.

·         – Fițoșii noștri sunt mai buni decat ai lor.

·         – Negruzzistul este o specie superioară de absolvent, și asta nu (numai) pentru că a învățat mai mult sau mai bine ca un altul, ci pentru că el este și va fi mereu negruzzist.

·         – Negruzzi e Muntele Olimp al Iașului;  Dragilor să șiți, și Zeii au viciile lor.

·         –Pe Toma Cozma, nr.4 se cultivă: artă, stiință, libertate de expresie, sport, educație, prietenie, iubire, performanță; toate astea la superlativ.

·        –  Avem o uniformă veche de când lumea, pe care nu o mai purtăm, asta pentru că emblema de Negruzzi e gravată în interiorul nostru;  noi simțim, noi nu facem paradă.

·         – Fie că ne dăm seama sau nu,  facem parte dintr-o castă,  poate asta se va vedea cel mai bine peste 15–20 de ani.  Atunci, într-o discuție întâmplătoare cu un avocat/  procuror/șef de spital/  actor/  geograf/  ministru  sau ambasador,  vom exclama zâmbind „O da… și eu am terminat tot la Negruzzi! Cu ce pot să te ajut?”.

·         – Noi nu am tocit, noi am fost învățați să învățăm, îndreptați fiind spre idealuri înalte.

·         –  Am fost mereu, dar mereu,  liberi și nu ni s-a impus nimic, noi singuri am ales să arătăm cât de buni suntem

 Pentru toate astea și pentru alte câteva zeci de amintiri eu spun: „ Iubesc Negrzzi și mulțumesc!

Ps: “De n-ar fi Negruzzi în Iaşi, Iașul n-ar mai fi oraș!”

PA140119