To all the „fucked up” people

Suntem cu toții niște actori ieftini, care caută melodrame în toate marunțișurile vieții noastre obscure. Avem o adâncă sete de a fi triști, neînțelși, adică speciali în banalitatea noastră. Trăim cu iluzia că suferințele ne înobilează, neștiind că ele defapt doar ne îmbătrânesc . Da, există artiștii care își transformă chinurile interioare în artă și minuni, dar nu e și cazul nostru, noi sunte doar niște jongleori neîndemănateci la curtea unui rege orb.

Am fost la un film prost azi-noapte și m-am îndrăgostit. De o melodie. O ascult non-stop de când m-am trezit, adică de fix 2 ore, melodia are 4 minute și 24 de secunde, ceea ce însmenă  că am asculat-o de aproximativ, stai să calculez, de aproximativ 28,30 ori. E o melodie despre o libelulă, e coloana sonoră a unui film care îmi place mult, un film care nu a apărut încă, i-au arătat trailerul înainte să înceapă filmul prost de azi-noapte. Ce vorbesc eu aici pare irelevant, dar nu este, e cât se poate de grăitor.

Fiecare gest al nostru, spune ceva despre cine suntem.  Fiecare gând , fiecare carte citită, fiecare pereche de șosete pe care o cumpărăm spune ceva despre cine suntem.  Cu toate astea nu vom fi niciodată capabili sa enunțăm  definiția propriului eu, vom bâlbâi în schimb niște caracteristici evazive și prea puțin elcovente.

Nu, nu trebuie să te gândești la cine ești, trebuie doar să fii, dacă ai ști cine ești, nu ar mai exista mistere, nici povești nefiresc de tulburătoare, nu ar mai exista nimic din ceea ce merită să fie, ar rămâne doar un deșert de formule chimice și legi ale fizicii, de mult cunoscute și general acceptate.

tumblr_lwmsgea45l1qdzcl0o1_500

Revenind la partea cu tristețea, suntem triști pentru că vrem ce nu avem. Pentru că vrem soare când ploua, și ploaie când e soare. Dacă ne-am autoeduca să dorim în proporție e 89% doar ceea ce deja ne aparține am fi tineri mult mai mult timp. (11% la sută rămâne pentru visele mărețe de a schimba lumea, de a călători, sau de rămâne în istorie).  De exemplu, vrem perchea neagră de pantofi de la designerul „X”, și ne-o dorim cu toată ființa noastră, și ne imaginăm cum se va schimba viața noastră când vom deține acea pereche de pantofi, și doar gândul ăsta ne face să tresărim de fericire. Într-un final cumpărăm pantofii și pe față ne apare un rânjet de sadisfacție, iar în coșul pieptului simțim căldură. Totul durează până când în vitrina unui alt magazin vedem un smartphone cu cameră de 14, și alte caracteristici incitante. Așa o luăm de la capăt, pantofii își pierd din însemnăte, devenind treptat un soi de drept natural. Din nou suntem melancolici, visând la cum viața noastră va fi mai bună când vom avea telefonul cu camera de 14, apoi cand vom cumpăra mașina verde, apoi când ne vom muta la Londra, apoi când el/ea ne va iubi, încetând să ne mai ignore.

Suntem triști pentru că ne dorim să avem mai mult, în loc să ne dorim să fim mai mult. Suntem triști pentru că ne lipsește egoismul și iubirea de sine, ne pasă mai mult de cum ne văd alții, decât de cum ne simțim noi.

Și atunci ce ne mai rămâne de făcut?

Atunci ne mai rămâne de iubit. Sincer.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s